Crestinism cu susul in jos
Intr-o vreme credeam ca lumea in care traiesc e ok. Mai tarziu am inceput sa intuiesc anumite nereguli, nedreptati. Dupa o vreme am fost un pic naucita pentru ca se pare ca am inceput sa ma lovesc de realitate. Intr-un final am avut un soc. De fapt lumea in care traiesc e cu susul in jos, nu prea gasesc vreo regula care sa domneasca in aceasta lume care sa se potriveasca cu ceea ce vrea Hristos de la noi. Mergand mai departe socul socurilor a fost cand am observat ca biserica functioneaza dupa regulile lumii, si ca nu am de ales decat sa lupt pe cont propriu, nu am decat sa imi creez un cadru in care sa nu mai astept ajutorul nimanui, de fapt sa ma descurc singura.
Pe zi ce trece inteleg intr-un mod cum nu se poate mai evident ca diavolul a pervertit totul si a introdus aceasta pervertire in biserica. Nu se stie cum, dar crestinii nu mai functioneaza dupa regulile lui Dumnezeu. Putini realizeaza ca ceva nu e in regula si cauta sa iasa din sistemul acesta lumesco-bisericesc si de obicei oamenii astia devin niste ciudati, pentru ca vor incepe sa functioneze dupa alte reguli, regulile cerului care pentru lume sunt o nebunie, care din pacate si pentru biserica sunt o nebunie.
Motivatii gresite gasim la tot pasul. Doar gandindu-ma ca baza crestinatatii este dragostea, ma trec fiorii cand vad ce fel de dragoste este manifestata intre crestini, ma crucesc gandindu-ma la calitatea dragostei dintre frati si surori.
Nu critic, spun doar adevarul, nu judec, doar prezint o situatie. Adevarul poate aduce omul cu un pas inainte, recunoasterea unor lucruri e primul pas spre vindecare. Am luat rand pe rand cateva situatii din viata majoritatii oamenilor si desi m-am intrebat la un moment dat daca nu am luat-o cumva razna, am ajuns la concluzia ca motivatiile diavolului au ajuns motivatiile crestinilor, chiar si multi din crestinii sinceri nu se prind ca ceva e putred. Egoismul imbracat in diverse haine, egoism care activeaza faptele noastre de zi cu zi, duce la o satisfactie trecatoare si superficiala, si se pare ca a devenit motorul umanitatii, motorul bisericii. Am ajuns la aceste concluzii punand totul in oglinda cu Biblia, cu cerintele Bibliei, cu inima lui Isus.
Daca vei lua pe rand evenimentele din viata ta si le vei pune fata in fata cu inima lui Isus, vei intelege ce vreau sa spun aici. Doar gandind radical, vei putea intelege la ce ma refer, pentru ca in El nu este nici o strambatate, nici o imperfectiune, El e radical sfant, curat, drept. Dragostea Lui e radicala, motivatiile Lui sunt imbibate in dragoste, jertfa, altruism, dedicare, adevar. Egoismul este o imitatie jalnica a dragostei. Dragostea lui Isus este una care se daruieste, pe cand egoismul – dragostea de sine este imbibata in nepasare, lene, mandrie, autosuficienta, etc, etc, etc.
Crestinul aparent spiritual, aparent evlavios, dar care musteşte a motivatii gresite, a dus la ce avem acum, si acest gen de crestin se perpetueaza de la o generatie la alta fara nici un impediment, asa ne invatam unii pe altii, motivatiile gresite fac parte din cultura noastra bisericeasca.
Ev. dupa Ioan 10:
10. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.
Matei 10:
16. Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii.
Ai amintit iar de inima Lui Isus si de aceea am venit cu aceste versete. Poate fi o provocare greu comestibila (“bucate tari”).
mai 19, 2009 la 2:16 pm
“Oare de ce-i iubesc eu atît de mult pe strãini, fãrã sã stau sã aleg, aºa la nimerealã, îi iubesc chiar ºi pe arabii suspecþi ºi pe polonezii aroganþi, fãrã sã mai vorbesc de înrudiþii prin sînge slavi de sud, dupã vecinãtate ºi prin educaþie – pe nemþi, pentru moravuri ºi tunãtorul lor r – pe italieni – nu stau sã-i numãr pe toþi – n-o sã stau sã-i numãr pe toþi – aºa, fãrã sã stau sã aleg? De ce inima ºi buzele mi se întind într-un zîmbet, cînd aud la piaþã vorbã francezã cu accent strãin, mai exact, un anumit accent cu un adaos de limbã francezã? De ce oare, chiar dacã n-am nevoie de varzã, cumpãr neapãrat, ca magnetizatã, ca hipnotizatã, o cãpãþînã de varzã de la vreun metec, ba chiar, întorcîndu-mã, iau o a doua, numai pentru a auzi încã o datã monstruosul pentru urechile franceze «merrsi», parcã cioplitã cu toporul «madam», iar uneori, pur ºi simplu «la revedere madam, sã mai vii». De ce, chiar vînzînd cea mai proastã varzã, pentru mine taraba metecilor e – mai bunã? De ce, întinzîndu-se de la mine peste tarabã, mîna mea o strînge pe cea a arabului, harapului, sau mai ºtiu eu pe a cui? De ce atunci cînd, la piaþã, cîte un camelot isteþ, împroºcînd vorbe ºi zdrîngãnind cutii de tinichea, laudã sardelele franþuzeºti ºi le huleºte pe cele portugheze, eu, jignitã, plec. Cã doar nu pe mine mã înjuraserã – ce legãturã aveau aici ruºii? Dar, suduind sardelele portugheze, mie îmi rãneau sufletul ºi asta mã scotea pe mine din cercul bãºtinaºilor cu mai multã forþã decît m-ar fi scos îngerul pãzitor luîndu-mã de mînã.”
mai 20, 2009 la 4:20 am
@ Nu critic, spun doar adevarul, nu judec, doar prezint o situatie.
Şi adevărul poate fi critic. Apoi, ştii vorba: cogito, ergo sum: judecă şi nu-ţi fie teamă că vor veni unii să-ţi trîntescă versetul cu parul. Mie mi l-au băgat des şi vîrtos în ochi.
deci: “Vă spun adevărul, criticîndu-vă. Gîndindu-mă, vă judec în ce situaţie am ajuns.
mai 20, 2009 la 12:38 pm
rasvancristian
ma conformez. Probabil am vrut sa imi imblanzesc tonul prin fraza aceea, care putea foarte bine sa lipseasca.
Da, se pare ca ai dreptate
Intr-adevar adevarul spus intr-o atmosfera imbibata de lucruri neclare, de obicei are o nota critica.
mai 20, 2009 la 1:30 pm