ROSE

Cum te bucuri cand te bucuri?

Tu cum te bucuri cand te bucuri? Cum te manifesti atunci cand bucuria e la maxim? (vorbesc de lucrurile pamantesti care iti provoaca  acest sentiment). Cand bucuria e la maxim care sunt lucrurile care se pot vedea pe fata ta, care sunt sunetele pe care le scoti, chiuiesti, strigi de bucurie, râzi, sau esti sobru, si incruntat?

Cum arati cand nu mai poti de bucurie? Incerci sa stai serios, sa iti infranezi orice gest care sa arate ca esti bucuros, sau izbucnesti in bucurie? Cum faci cand echipa ta de fotbal favorita marcheaza gol? Cum esti cand ti se intampla exact lucrul pe care il asteptai de ani de zile? Zambesti, râzi in hohote, aplauzi, sari, strigi de bucurie, sau stai incruntat si rumegi bucuria pe dinlauntru?

Eu cand ma bucur ma bucur, si cand sunt trista sunt trista, bucuria se poate vedea prin zambet, râs, chiuit, chiar sarit in sus, sau anumite lucruri pe care le spun cu entuziasm. Tristetea de asemenea se poate vedea, stau imbufnata si nu zic nimic, imi ies in evidenta ridurile dintre ochi de la atata incruntare, inghit in sec, ma uit in gol ca un om pierdut in spatiu. Mi-ar fi complet imposibil sa ma manifest asa cand sunt bucuroasa, nu as putea sa stau incruntata, sa am fata posomorata, si sa rumeg bucuria doar pe dinlauntru, sa ii pacalesc pe cei din jur ca as fi trista, desi eu sunt super bucuroasa.

Au fost momente in viata mea cand ma rugam si am inceput sa râd, de vreo doua ori am râs foarte tare si nu ma mai puteam opri, fara sa fi avut un motiv anume ca sa râd si fara sa ma fi gandit ca vreau sa râd, pur si simplu am izbucnit. Sper, deci sper din toata inima ca nu o sa vina nimeni sa imi spuna ca sunt o carismatica inraita, si ca am primit nu stiu ce duh rau mergand la carismatici si am preluat acest râs sfant de la ei, si uite asa am devenit o eretica. Sper ca cei care citesc randurile astea sa inteleaga ca nu am fost niciodata la carismatici, si lucrurile pe care le relatez s-au intamplat in camera mea, singura in rugaciune, fara sa ma fi gandit ca vreau sa râd, fara sa fi cautat asta, ci pur si simplu m-am trezit ca râd incontrolabil, si ca ceva curge din mine ca un râu.

In prezenta Domnului sunt bucurii de nedescris. Aha, deci daca ma bucur in Domnul cu bucurii de nedescris cel mult am voie sa zambesc, ce depaseste zambetul e de la diavolul. In prezenta prietenilor, in prezenta televizorului, in prezenta bancurilor, cand baga gol Steaua am voie sa izbucnesc in strigate,  sa râd si nu e exagerat, dar in prezenta lui Dumnezeu facand cunostinta cu bucuria lui Dumnezeu nu am voie sa râd in hohote pentru ca e ciudat. Deci bucuria de origine fireasca nu e exagerat daca se manifesta in hohote de râs, dar bucuria care vine de la Dumnezeu care nu are margini, trebuie sa se limiteze la cel mult schitatul unui zambet?

Crestinul e un om limitat, culmea are un Dumnezeu nelimitat, imens, fara margini, fara limite, dar crestinul e expert in bariere, in limite in idei preconcepute complet ilogice. Oameni mai ilogici ca si crestinii nu ai cum sa gasesti, ceilalti macar nu au cu ce sa isi compare limitele inventate chiar de ei, dar crestinul limitat de propria teologie pus in oglinda cu maretia si imensitatea lui Dumnezeu e de râs, pur si simplu de râs, desi se crede mare intelectual, mare teolog, e de râs, de râsul diavolului care nu mai poate de bucurie cand il prinde pe crestin in inchisoarea propriilor idei care cladesc limitele unui Dumnezeu nelimitat.

Eu am obosit cu teoria carismaticilor care fac numai rău pe unde calca. Eu nu sunt carismatica, punct. Nu sunt, ce e asa greu de inteles. Sunt un om care Il cauta pe Dumnezeu si care m-am trezit in cautarea asta disperata ca am avut parte de anumite manifestari si culmea toate cu exceptia uneia au avut loc la mine in camera singura, repet singura. Asa ca daca cineva ma mai face carismatica o sa trag concluzia ca ori e neintelegator, ori lipsit complet de intelepciune ori mai rău.

Mi s-a intamplat sa râd in hohote de bucurie, nu asa o bucurie generata de ceva vazut, de ceva care s-a intamplat, nu o bucurie fireasca, ci pur si simplu bucuria in Duhul Sfant, care a pornit din adancul meu in timp ce ma rugam. Nu stiu ce interes o fi avut diavolul sa ma faca bucuroasa in timp ce ma rugam, din cate stiu el vine cu ispitele, cu tentatia de a nu ma mai ruga, cu diverse strategii, dar nu imi inunda inima cu bucurie, o bucurie dementa, o bucurie de necontrolat. Sau poate ca la unii asa e, diavolul ii umple de bucurie, le da chef de rugaciune, ii face sa simta legatura cu Dumnezeu. Spun absurditatile astea pentru ca cei din jur ma obliga sa fac asta, cu lucrurile ilogice pe care le spun.

Eu stiu ca noi suntem obisnuiti cu o religie moarta, care are un Dumnezeu imens dar care experimenteaza un Dumnezeu minuscul, dar nu inteleg de ce cei care au dorinta sa il cunoasca si sa Il experimenteze pe Dumnezeul imens si care chiar ajung sa experimenteze lucruri deosebite in prezenta Lui sunt considerati nebuni, eretici, demonizati? Oare nu tot asa l-au catalogat si pe Isus? Oare nu va dati seama voi cei care aruncati cu pietre in lucrarea supranaturala a Duhului Sfant ca de fapt Il acuzati pe Isus ca lucreaza cu Beelzebul?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s