ROSE

CARAREA VIŢELULUI

Intr-o zi, prin codrii seculari,
Acasă un viţel se întorcea, cum fac viţeii buni;
Dar urma lui se abătu, strâmbă cărarea, cum toti viţeii fac.

De-atunci trecura ani trei sute,
Vitelu-i mort, de bună seamă,
Dar urma după el încă-i si azi,
De ea se leaga povestea cu tâlc ce-o să vă spui.

Cărarea de viţel urmat-a fost a doua zi
De-un câine singuratic ce primprejur se întâmplă să treacă.
Apoi un înţelept berbec purtând talangă
Urmă poteca peste văi şi povârnişuri
Cu toată turma după el,
Aşa cum fac berbecii buni.
Şi din acea zi, peste unduitoare dealuri şi poiene,
O cale se croi prin codrii seculari.

Mulţi oameni se vătămau, se eschivau,
Se suceau şi se-aplecau,
Rostind vorbe de indreptăţită mânie
Din cauz-acelei strâmbe cai…
Dar urmau – nu râdeţi –
Acea dintâi hălăduire a viţelului,
Ce-astfel croi prin codri-o cale şerpuită,
Căci bietul bou se clătinase-n mers.

Trecură anii, şi cărăruia prin pădure potecă se făcu,
Întortocheată, şerpuită şi cotită;
Apoi poteca strâmbă se facu un drum
Pe care cai mulţi şi-mpovăraţi se osteneau
Sub soarele dogoritor al verii,
Făcând trei mile-n loc de una.
Şi timp de-un veac şi jumătate
Bătătoriră urmele viţelului.

Ca gândul ani în şir trecură
Şi drumul se făcu o uliţă-ntr-un sat.
Pe când niciunul nu băgă de seama
Ea deveni un bulevard aglomerat
Iar mai târziu strada principală-ntr-un oraş.
Şi uite-aşa, de două veacuri şi jumătate,
Călcau oamenii pe urmele viţelului.

În fiecare zi, o sută de mii de răzleti
Urmau viţelul în zig-zag.
Azi, peste bălăbaneala lui,
Trece traficul continental.
O sută de mii de oameni sunt conduşi
De-un viţel mort de trei sute de ani.
Ei încă urmează strâmba cale
Pierzând o suta de ani pe zi,
Atât de-ndatoraţi se simt
Din reverenţă pentru precedentul consacrat.

Asta ne-nvaţa o lectie morală,
De-aş fi hirotonit, aş predica-o;
Căci omul e-nclinat să calce-orbeşte
Pe calea viţelească de gândire,
Luptând din zori şi până seara
Să ţină ce-a vazut făcând pe alţii

Urmează-n sus şi-n jos calea bătută
Se duc şi vin, dar nu se-abat
De la cărarea şerpuită, ţinută de strămoşi.
Ei cărarea o socotesc sacru făgaş
De-a lungul căruia viaţa şi-o trăiesc.

Dar ce mai râd bătrânii înţelepţi, zei ai pădurii,
Ce l-au văzut pe cel ce-ntâi deschis-a drumul: un viţel.
Ehei, ce multe ne-ar putea-nvăţa povestea mea,
Dar nu-s hirotonit, aşa că n-o pot predica.

– SAM  WALTER FOSS-

Fabula luata din cartea Crestinism pagan, varianta fabulei in engleza Aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s