ROSE

Acceptarea adevarului – antidotul mandriei!

Se pare ca mandria e o chestie care da tarcoale fiecarei persoane care are parte de un succes. Aici vreau sa vb despre ispita mandria care vine in urma unei realizari pe plan spiritual. Ea va veni chiar daca tu esti cel mai modest om din lume, diavolul va incerca, firea pamanteasca va dori sa isi spuna cuvantul, doar ca atat firea cat si diavolul pot fi  infranti relativ usor, daca sti sa revi la atitudinea de copil.

Ai incurajat pe cineva si ai vazut ca brusc s-a ridicat, te-ai rugat pentru un bolnav si acesta a fost vindecat, ai avut un cuvant de cunostinta, un cuvant profetic, ai talmacit un vis, automat va veni ispita mai mult sau mai putin presanta, dar va aparea gandul acela de infumurare, senzatia aceea de grozavie, „wow sunt tare, mama mia am ajuns tare si mare”. Din start pornesc de la ideea ca gandul acela va veni si va trebui sa te lupti cu el.

Am descoperit recent o atitudine care nu doar  infrange acel gand, ci il face praf si pulbere. Mandria e interzisa, dar bucuria extrema, bucuria copilareasca asta nu e interzisa. Ce ar fi ca atunci cand te pandeste ingamfarea, senzatia aceea de respect prea mare fata de propria persoana, senzatia aceea pe care nu mai trebuie sa ti-o descriu pt ca o cunosti foarte bine, ce ar fi sa nu o mai confrunti cu smerenia falsa, care doar va pune o alta masca mandriei, ce ar fi sa lasi bucuria sa explodeze in tine, sa te bucuri ca un copil, sa lasi adrenalina sa o ia razna daca e nevoie.

Ce ar fi sa iti imaginezi si apoi sa constientizezi ca esti copilul caruia Tatal ceresc i-a acordat increderea Sa ca sa-si manifeste puterea prin el, o incredere acordata fara ca tu sa meriti asta in vreun fel, sa te gandesti ca tot cerul e al tau pe gratis, si ca ar trebui sa fi prostul prostilor sa te dai mare, nu e timpul sa iti bagi capul in nisip si sa pozezi in persoana smerita, ci sa chiuiesti de bucurie, sa Il imbratisezi pe Tatal ca ti-a dat acest privilegiu de a mostenii puterea Lui, sa iti coordonezi sentimentele pana ajungi sa simti ca te-ai incadrat perfect pe traseul acelei bucurii inocente si extravagante. Cand realizezi ca tot ce ai primit e primit gratis, fara sa meriti, sigur nu o sa mai ai chef de infumurare.

Oo stiu ca sunt un nimic, dar Dumnezeu in mine……Isus in mine……Duhul Sfant in mine…….asta e ceva incredibil, absolut incredibil, puterea Lui in mine e fara margini si in loc sa cad in smerenia aceea nociva, injosirea aceea care nu va anihila mandria de tot, si care va da doar o senzatie de moment ca ai distrus mandria, mai bine ma bucur de ceea ce exista in mine, mai bine iupi iupi cu bucuria unui copil care a primit increderea Tatalui de a face ceva grozav.

Daca Isus ar fi vrut ca noi sa ne bagam capurile in nisip, nu ar fi spus „vindecati bolnavi, scoateti draci, inviati morti”  ar fi spus „mergeti si Eu voi vindeca prin voi, Eu voi scoate draci prin voi, Eu voi invia prin voi”. Dar Isus nu a suferit de acel gen de smerenie care de fapt nu omoara mandria, ci eventual te demoralizeaza, iti fura bucuria, te face sa te crezi grozav ca esti smerit, de fapt o alta forma de mandrie.

Isus a spus ceva de genul „bucurati-va copii, am pus in voi puterea, bucurati-va de faptul ca cerul e al vostru, vindecati, eliberati, inviati, Eu nu ma tem de termenii astia, nu va temeti nici voi, Imparatia Mea e a voastra, e in voi, sunteti identificati cu Mine asa ca vindecati, eliberati, inviati”.

Limbajul lui Isus pare aproape blasfemie pentru noi, obisnuiti sa ne smerim aiurea. Tatal se uita la noi prin ochii lui Isus, si ne vede neprihaniti, iar noi o tinem sus si tare ca suntem pacatosi si in felul acesta cultivam acea smerenie prosteasca. Tatal se uita la noi prin ochii lui Isus si ne da acelasi Duh Sfant ca si lui Isus, aceeasi putere si autoritate si noi continuam sa ne smiorcaim, sa ne injosim ca si cum am fi ultimii oameni, cand de fapt suntem printi si printese.

A recunoaste ce suntem in Isus ce avem in El, nu e mandrie, cazi de acord cu Dumnezeu, ii dai dreptate. A fi de acord cu ceea ce spune Dumnezeu, asta e de fapt smerenia, recunosti ca nu tu ai dreptate cand te injosesti aiurea ci El are dreptate atunci cand spune ca esti una cu Isus si tu trebuie sa vindeci, sa eliberezi si sa inviezi. M-am rugat, bolnavul s-a vindecat, aleluia, asta e, asta e adevarul, recunosc ca asta e logica Imparatiei, ma smeresc, imi omor smerenia prosteasca si recunosc ca smerenia Lui e insotita de bucurie nu de autodeprimare.

Nu-i asa parintilor ca atunci cand faceti un cadou copiilor vostri va place la nebunie ca ei sa inceapa sa se smiorcaie „vai dar nu merit, sunt un jeg, ms ca mi l-ai dat dar e ca si cum nu mi l-ai fi dat, sunt nimic, nimic, nu merit nu merit” . Cred ca ti-ai duce copilul la psiholog urgent, daca ai vedea doua trei faze de genul asta, tu vrei sa se bucure, sa sara prin casa, sa ii straluceasca ochii, vrei sa se vada demn ca si copil al tau de cadoul pe care i l-ai facut, vrei sa il foloseasca si sa se bucure. Cred ca te-ai feri sa ii mai faci cadouri ,sa vezi dupa aia ca reactia in loc sa fie de bucurie e una de injosire groaznica. Asa facem noi cu Dumnezeu, ii facem peri albi cu smerenia noastra aiuristica, in loc sa ne preluam identitatea, sa constientizam cine suntem si sa omoram mandria tocmai prin recunoasterea a ceea ce suntem, a cine suntem in Hristos, ne autoinjosim si ne predicam noua si celor din jur de fapt predica diavolului cu privire la noi.

Data viitoare cand Dumnezeu te va folosi in vreun fel sau altul, incerca si identifica in tine bucuria aceea inocenta a unui copil care primeste un cadou, caci binecuvantarea pe care ai oferit-o celui de langa tine, prin incurajare, vindecare, eliberare, e de fapt un cadou  de la Tatal ceresc, si nu ai facut decat sa valorifici, sa dai mai departe ceea ce ai primit gratis de la Tatal tau. E imposibil sa alimentezi ispita mandriei daca lasi adevarul sa iti modeleze emotiile, e imposibil sa te mai dai mare daca sti cine esti in Isus si ce ai in El.

Anunțuri

One response

  1. e greu sa ajungi sa auzi glasul Domnului. e si mai greu sa ai curajul sa spui ca il auzi.

    intru Cristos stau numai sfintii. noi simplii pacatosi, raminem numai cu lupta de a patrunde glasul atit de interpretat al Domnului.
    ma sperie de fiecare data cind am impresia ca il inteleg. oare e glasul Domnului? sau al omului intruchipat in divin?

    sa ne retragem in sihastria sufletului si sa contemplam lucrarea Domnului in noi.

    si sa iubim

    Octombrie 18, 2010 la 9:39 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s